Amintiri din copilarie
21.10.2010
Era o zi caniculară dintr-una dintre verile în care îmi petreceam întotdeauna vacanța de vară la părinții tatălui meu-la Boureni, sat situat în câmpia Doljului, chiar lângă satul marelui Amza Pellea, Băilesti, de unde de altfel era si bunicul meu, cum ii spuneam eu Bunu’ Victor.
Ne retreseserăm la umbră, pe scările lu’ nea Florian, pregătindu-ne fiecare să mergem spre casele noastre. Acesta avea casa față in față cu biserica, și mai ieșea din când în când și ne povestea despre împărutul Napoleon, și despre cât a umblat el în tinerețe. De pe ulița ce ducea spre capițele de fân ale lu’ Paul, Leonard adventistu’ venea agale. El ne vede, spre bucuria lui, și ne propune să mergem la ,,Mândruța’’ la baie, Mândruța fiind o groapă mare în care se acumulase apă de la canalele de irigat, și unde țiganii iși spălau covoarele, și nu ezitau să le faca o baie si oilor, că vorba aceea, le e’ si lor cald. Eu devenisem foarte entuziasmat. Adiță și cu mine am hotărât să plecăm împreună cu Leonard și cu Raul-nepotul lui Ilie Micu, un personaj cunoscut al satului, din pricina aroganței sale și a caracterului sau flegmatic-. Mihai a hotărât să nu vină, el fiind după spusele bunicilor, cel mai cuminte băiat, un exemplu ce ar trebui urmat. Zis și făcut! Am plecat spre satul Siliștea Crucii-sat la vreo 3 km depărtare, pe o scurtătură. Am luat-o pe ulițele satului, ce duceau spre fundul grădinii oamenilor și am traversat o cale de linii ferate pentru a ajunge. Pe traseu ne-am oprit să luăm și de mâncat ceva. Ce oare ar putea să ia de mâncat cineva de pe câmp? Semințe de floarea soarelui evident. Eu in sinea mea îmi făceam griji pentru faptul că nu le spusesem bunicilor unde merg, așa cum obișnuiam, deoarece mă gâdeam că bunu nu mă va lăsa.
M-am uitat înapoi și abia se mai vedea satul. În stânga și în dreapta erau lanuri de rapiță, grâu și floarea soarelui. Eu mi-am ales o turtă mai mare din care, din când în când, mai aruncam pe jos, de frica de a nu ma rătăcii la întoarcere. Poate am facut acest lucru din cauza fricii sau poate mi-a rămas întipărită în memorie povestea ce mi-o spuneau bunu și buna-Hansel si Gretel, când aruncau firmituri și pietricele pentru a ști să se întoarcă acasă- Am ajuns și la Mândruța… !
Era gârlă de copi. Țin minte că îmi era frică să mă arunc,deoarece bunicul mă speriase, spunându-mi că o vacă a lu’ Paul murise într-un gropan acolo. Între timp, bunica, ieșise să mă caute…ba pe la biserica, ba pe la Patric alu’ nea Vergica alu’ Cioclința (mare figură și el, cu tot cu măgarul lui Bombonel cu tot), pe linia toată. Ea se îngrijorează și îi spune bunicului. Parcă îl văd cum s-a ridicat de pe scaunul lui de lângă scara casei, și merge la primar, ce stătea exact peste drum de noi, știind că sunt prieten cu băiatul lui. Au luat masina și au plecat să mă caute într-un final și în satele vecine; grăbindu-se nu apucă să vorbească și cu Mihai. Buna a discutat cu el și își făcuse o idee unde să mă caute.
Tocmai când joaca atingea apogeul, buna răsărea de pe potecă. În momentul în care am văzut-o, am alergat repede spre ea încercând sa-i explic cele petrecute .Avea în mână o boată ce o luase pentru câinii lu’ Ceapchi, știam că nu pentru mine, pentru că nu mă altoise niciodată.
Pe drum i-am povestit totul. Soarele iși mișcase mult poziția pe cer de când pleasem, și acum stătea să apună. Aproape de linia mare, am rugat-o să arunce joarda, fiindu-mi rușine de fetele parintelui: Gabita si Irina, dar si de nepoata lu’ nea Costel alu’ Geonu, care adesea erau după amiaza la bancă in fața porții. Când am ajuns pe linie, nu numai că erau cele 3 fete afară, dar aproape toată lumea ieșise pe la porți să discute, să bârfească poate, faptul că ,,nea Victor nu-l gasește pe Rareș’’.
Dinspre marginea satului, pe la colțul casei lu’ Gogu alu’ Șufanu, veneam eu ,mai mult oboist și nemâncat decât rușinat. Când am ajuns acasă știu că bunicul era plecat pe linie și mă gândeam să o rog pe buna să-i zică să nu mă certe. Nu a fost însa nevoie să-i zic. Bunu nu m-a certat, mai mult chiar, era bucuros că am ajuns cu bine.Evident am auzit acea fraza spusa mereu de parinti sau bunici când suntem mici, si nu numai ,,să nu mai pleci niciodată fără să îmi spui unde mergi’’. Până seara târziu au ținut discuțiile pe stradă, devenind astfel un personaj foarte cunoscut al vecinilor.
Amintirile vor rămâne mereu în sulfetul meu, și cele frumoase, și cele mai puțin frumoase,ca de altfel bunicii mei și satul Boureni, un sat unde o mare parte din copilarie am trait-o.
Creangă strângându-i mâna lui Pellea
Era o zi caniculară dintr-una dintre verile în care îmi petreceam întotdeauna vacanța de vară la părinții tatălui meu-la Boureni, sat situat în câmpia Doljului, chiar lângă satul marelui Amza Pellea, Băilesti, de unde de altfel era si bunicul meu, cum ii spuneam eu Bunu’ Victor.
Pe linie nici câinii lu’ alu Ceapchi nu călcau, probabil erau prinși în lațuri la nea Mitița în grădină. Câțiva copii ce se jucau în curtea bisericii pitulușul mai întrețineau atmosfera. Acolo mă aflam și eu, nelipsit. Era apropae ora 14, ora la care buna Stela-bunica mea- îmi spusese să trec pe acasa să mănânc. Printre copii, se afla si Mihai, băiatul primarului și Adița alu’ nea George Costache, cel mai neastâmpărat băiat de pe linie.
Ne retreseserăm la umbră, pe scările lu’ nea Florian, pregătindu-ne fiecare să mergem spre casele noastre. Acesta avea casa față in față cu biserica, și mai ieșea din când în când și ne povestea despre împărutul Napoleon, și despre cât a umblat el în tinerețe. De pe ulița ce ducea spre capițele de fân ale lu’ Paul, Leonard adventistu’ venea agale. El ne vede, spre bucuria lui, și ne propune să mergem la ,,Mândruța’’ la baie, Mândruța fiind o groapă mare în care se acumulase apă de la canalele de irigat, și unde țiganii iși spălau covoarele, și nu ezitau să le faca o baie si oilor, că vorba aceea, le e’ si lor cald. Eu devenisem foarte entuziasmat. Adiță și cu mine am hotărât să plecăm împreună cu Leonard și cu Raul-nepotul lui Ilie Micu, un personaj cunoscut al satului, din pricina aroganței sale și a caracterului sau flegmatic-. Mihai a hotărât să nu vină, el fiind după spusele bunicilor, cel mai cuminte băiat, un exemplu ce ar trebui urmat. Zis și făcut! Am plecat spre satul Siliștea Crucii-sat la vreo 3 km depărtare, pe o scurtătură. Am luat-o pe ulițele satului, ce duceau spre fundul grădinii oamenilor și am traversat o cale de linii ferate pentru a ajunge. Pe traseu ne-am oprit să luăm și de mâncat ceva. Ce oare ar putea să ia de mâncat cineva de pe câmp? Semințe de floarea soarelui evident. Eu in sinea mea îmi făceam griji pentru faptul că nu le spusesem bunicilor unde merg, așa cum obișnuiam, deoarece mă gâdeam că bunu nu mă va lăsa.
M-am uitat înapoi și abia se mai vedea satul. În stânga și în dreapta erau lanuri de rapiță, grâu și floarea soarelui. Eu mi-am ales o turtă mai mare din care, din când în când, mai aruncam pe jos, de frica de a nu ma rătăcii la întoarcere. Poate am facut acest lucru din cauza fricii sau poate mi-a rămas întipărită în memorie povestea ce mi-o spuneau bunu și buna-Hansel si Gretel, când aruncau firmituri și pietricele pentru a ști să se întoarcă acasă- Am ajuns și la Mândruța… !
Era gârlă de copi. Țin minte că îmi era frică să mă arunc,deoarece bunicul mă speriase, spunându-mi că o vacă a lu’ Paul murise într-un gropan acolo. Între timp, bunica, ieșise să mă caute…ba pe la biserica, ba pe la Patric alu’ nea Vergica alu’ Cioclința (mare figură și el, cu tot cu măgarul lui Bombonel cu tot), pe linia toată. Ea se îngrijorează și îi spune bunicului. Parcă îl văd cum s-a ridicat de pe scaunul lui de lângă scara casei, și merge la primar, ce stătea exact peste drum de noi, știind că sunt prieten cu băiatul lui. Au luat masina și au plecat să mă caute într-un final și în satele vecine; grăbindu-se nu apucă să vorbească și cu Mihai. Buna a discutat cu el și își făcuse o idee unde să mă caute.
Tocmai când joaca atingea apogeul, buna răsărea de pe potecă. În momentul în care am văzut-o, am alergat repede spre ea încercând sa-i explic cele petrecute .Avea în mână o boată ce o luase pentru câinii lu’ Ceapchi, știam că nu pentru mine, pentru că nu mă altoise niciodată.
Pe drum i-am povestit totul. Soarele iși mișcase mult poziția pe cer de când pleasem, și acum stătea să apună. Aproape de linia mare, am rugat-o să arunce joarda, fiindu-mi rușine de fetele parintelui: Gabita si Irina, dar si de nepoata lu’ nea Costel alu’ Geonu, care adesea erau după amiaza la bancă in fața porții. Când am ajuns pe linie, nu numai că erau cele 3 fete afară, dar aproape toată lumea ieșise pe la porți să discute, să bârfească poate, faptul că ,,nea Victor nu-l gasește pe Rareș’’.
Dinspre marginea satului, pe la colțul casei lu’ Gogu alu’ Șufanu, veneam eu ,mai mult oboist și nemâncat decât rușinat. Când am ajuns acasă știu că bunicul era plecat pe linie și mă gândeam să o rog pe buna să-i zică să nu mă certe. Nu a fost însa nevoie să-i zic. Bunu nu m-a certat, mai mult chiar, era bucuros că am ajuns cu bine.Evident am auzit acea fraza spusa mereu de parinti sau bunici când suntem mici, si nu numai ,,să nu mai pleci niciodată fără să îmi spui unde mergi’’. Până seara târziu au ținut discuțiile pe stradă, devenind astfel un personaj foarte cunoscut al vecinilor.
Amintirile vor rămâne mereu în sulfetul meu, și cele frumoase, și cele mai puțin frumoase,ca de altfel bunicii mei și satul Boureni, un sat unde o mare parte din copilarie am trait-o.
Ma inclin.Voie buna.!
