Rareș Cojocaru

Azi-noapte, în jurul orei două-două și ceva, Costin de la Refresh întreba pe Facebok cine are și cum ni se pare noua funcție Graph Search. Eu o am acitvă de mai bine de o săptămână, dar nu am folosit-o, așa că m-am gândit să filmez toată povestea.

După cum o să observați la un moment dat, "vorbesc" și despre Usturoi, noul film al lui Groparu (Radu Băzăvan), pe care l-a scris și produs by himself, cum s-ar spune. Eu mă declar fan al ideii 100% transilvănene, și vă sugerez și vouă să dați like, share, click pe inimioară, toate cele, că ar fi păcat să nu primească niște donații de la americani.  Citiți mai multe pe blogul lui.

În concluzie, dragi prieteni de pe Facebook, e posibil să vă regăsiți mai jos (chiar și în 1080p):

 Nu toate schiurile sunt la fel. Unele sunt lungi, altele sunt puțin mai scurte. Unele au rigiditatea mai crescută, iar altele, dimensiunea la mijloc mai mare sau mai mică de 72 mm. Cu toate astea, frânarea se face în același fel. 

 Chit că ești începător în ale schiatului, ori ai ajuns la un nivel destul de avansat, frânarea pe schiuri ține numai de tehnica dobândită în timp și prin antrenamente susținute. În primă instanță începi cu o îmbrățișare a paritei, apo încerci plugul. Următorul pas este schimbarea direcției cu schiurile în paralel..te va ajuta mult când o să vrei să te oprești brusc și într-o distanță mult mai mică. Ajungi să fii profesionist și să poți manevra toate schiurile, oprindu-te când vrei tu pe partie, ai controlul proprilor mișcări, deci te poți numi "independent".


De ce nu sunt anvelopele ca schiurile?

 Când vine vobra despre anvelope, aici nu mai ține de cât de experimentat este șoferul, cât de vigilent este, sau cât de prudent conduce. Când ceva neașteptat îți iese în față, distante de câțiva metri pot face diferența între viață și....

 (nu m-am putut abține să nu pun poza asta. Pentru că...inside joke)

 Articolele precedente:
- Un fel de inceputuri intr-o tabara de schi. [link]
- Doua luate cate trei [link]


Scriu retroactiv despre tabăra #schiem, căci precum spunea și Toma, programul numai relaxare nu a avut, ci am muncit pe pârtie cot la cot cu instructorii de la ora 10.00 până se stingea nocturna (uneori)

După cele șase zile de antrenament, toată aproape toată lumea a învățat să schieze în urma cursurilor ținute de Marius și Agahta. Este chiar amuzant și interesant cum în primele zile abia ne țineam echilibrul, nici nu știam să mergem cu clăparii și schiurile în picioare, iar la final, fiecare voia să ajungă primul la baza pârtiei, să facă fandarea cât mai amplă în cristiane, să se oprească din ce în ce mai brusc, și chiar să încerce să coboare pârtia fără bețe (cc Brylu).

Am pregătit două filmulețe. Primul, vorbește de la sine:

(O fi soare, da' nu-l vad eu..)

Articolul despre zilele precedente il gasiti aici.

Am 4 subiecte ce vreau să le abordez, şi nu m-am hotărât la care să renunţ, asa că le voi puncta pe toate.

I  Ziua de anduranţă: psihică şi fizică

 În sportul ăsta mi-am dat seama că dacă psihicul te-a părăsit, pot ei mușchii să tragă cât vor că nu mai ai sorți de izbândă. Am realizat că schiul se învață în două etape, fiecare strâns legată una de cealaltă, fără de care nu ai cum să te numești cel puțin "schior începător"; poți tu să urmărești toate competițiile sportive de pe Eurosport, că tot mături pârtia până la urmă.

 Prima etapă este cea teoretică. Ți se explică felul cum trebuie să îți prinzi claparii pe schiuri, cum să le cari pe umăr, cum să îți ții mâinile cu bețele pe lângă corp, vârfurile împreunate pentru a forma plugul și totodată, cum să căzi. Toate astea ți se spun de nenumărate ori, iar când ieși pe părție cu monitorul/instructorul, ești supravegheat să le faci cât mai corect posibil. Aici, aproape în toate cazurile, intră în acțiune psihicul. Nimeni nu are cum să le facă perfect de la început, iar când vezi că te duci de-a dura din primele încercări și că nu reușești să prinzi o viteză (că asta e important la noi, viteza..) începi să spui: frate, ia mai bagă o piesă din La".

Cea mai importantă etapă este a două, când tu încerci singur să pui în aplicare fiecare manevră învățată. E ca un fel de introspecție. Tu ești schiul și încerci să te înțelegi pe ține însuți, să te controlezi, să-ți accepți starea și

 Update: E oficial. Merg în tabăra #schiem.


Ce-ați alege între mare și munte?

Pentru tatăl meu această întrebare nu exista...cel puțin când primea concediu. Pe vremea când se întamplau lucrurile ce urmează să vi le povestesc, tata era angajat la o companie de stat, iar eu eram destul de mic, dar nu îndeajuns pentru a nu ține minte/ uita..

Sindicatul oferea angajaților în fiecare vară, bilete de concediu. După primii doi ani, pentru mine destinația era destul de clară: Mangalia, Hotel Zenit, camera de preferat pe partea cu faleza, iar frigiderul de cameră nu avea voie să lipsească.

A fost o perioadă frumoasă din viața mea. Am învățat că la drum lung nu e bine niciodată să mănânci înainte, că șoselele în România sunt foarte proaste (asta când tata scăpa câteva înjuraturi crezând că noi dormim), că șezlongurile se plătesc pe plajă, niciodată să nu accepți prețul bișnițarilor, cum să ridic un smeu, și bineînteles să înot.

După mulți ani în care ajunsesem să știm Mangalia ca în palmă, iar pe noi să ne știe foarte bine tanti Nuți de la restaurant, biletele sindicatelor se termină odată cu plecarea tatălui meu din sistem.. A urmat începerea unei afaceri de familie, criza financiară, liceu, schimburi de experiență cu Finlanda... numeroase proiecte, dar concedii mai puține.

După ce într-un final ne hotărâm într-o seară să vedem și muntele iarna, ceva amuzant se întamplă...

Update: Proiectul a fost povestit si la radio:
Radio Guerrilla sustine din nou Proiectul ShoeBox 2012
   
 Asculta  mai multe  audio   podcast


NU citi articolul daca esti: lenes, ignorant, nepasator, egoist... pentru ca este vorba de un proiect atat de frumos si de diferit de ce s-a intamplat pana acum prin online si offline, incat sunt sigur ca nu te-ai regasi in el :)

Pana la Craciun nu mai este nici macar o luna.. Recent, stateam si ma gandeam care este cea mai frumoasa amintire a mea de sarbatori, si mi-am dat seama cat de fericit sunt. Nu ma puteam hotarî....Aveam in fata un amalgam de amintiri, senzatii, mirosuri si cadouri ce se invarteau toate ca intr-un caleidoscop. Mi-am dat seama cat eram fericit...cu persoanele dragi langa mine.

Acorda-ti cateva secunde si gandeste-te care a fost cel mai frumos Craciun din viata ta! Si de ce!?

Perfect. Acum, ce-ar fi daca ti-as spune ca foarte multi copii nu stiu ce inseamna fericirea. Sa nu mai vorbesc de cea de sarbatori...ca se bucura daca primesc de la Mos Craciun un pachet de biscuiti, o magura sau o ciocolata, asta in situatia in care nu li se spune "mami, scumpule, mosul nu a putut sa ajunga la noi anul asta..". Iar acest caz ar fi unul "fericit" pe langa sarmanii din centrele de plasament. Nu te-ai gandit ca sunt copii care viseaza la momentul in care sa aiba si ei, ca restul copiilor de la gradinita, propria masinuta si sa nu se mai gandeasca la ziua cand trebuie sa o inapoieze pe cea imprumutata.."Vino-n lumea Barbie" e doar o utopie pentru multe fete..

Nu-i asa ca parca nu-ti mai doresti atat de mult ultimul smartphone, ultrabook-ul ala, sau sistemul 5.0 pe care sa-l dai la maximum cu proxima ocazie !? Parca nici nu mai tii minte cand ai facut ultima data o fapta buna. Ai uitat cat de privilegiat esti...

Vreau sa va vorbesc despre proiectul national ShoeBox. Totul a inceput acum 6 ani cand.... dar mai bine va las cu o poveste a lui Valentin Vesa, initiatorul proiectului: